Din 1989 şi până în prezent, România a trecut prin trei alternanţe la guvernare: 1996, 2000 şi 2004. De fiecare dată, opoziţia a câştigat alegerile în faţa puterii printr-o răsturnare fără rest[1]. Excepţiile de la această regulă nu se regăsesc printre partidele mari. În 2000, PSDR a candidat alături de PDSR, după ce guvernase alături de CDR (făcând parte din Uniunea Social Democrată). În 2001, PSDR a fuzionat cu PDSR, dând naştere PSD. În acelaşi timp, din 1996 şi până în prezent, UDMR a participat la toate guvernările succesive (între 2001 şi 2004, doar printr-un protocol încheiat la nivel parlamentar). De asemenea, PUR a candidat împreună cu PSD şi a format, după alegerile din 2004, guvernul, împreună cu Alianţa D.A. şi UDMR.

Niciodată un singur partid nu s-a bucurat de majoritate absolută, iar forţele politice care au pierdut alegerile au trecut în opoziţie, nereuşind nici măcar o coabitare la nivel parlamentar. Lupta politică şi electorală s-a dus între doi poli (CDR-PDSR; PDSR-CDR 2000, PNL, PD; PSD-Alianţa D.A.), chiar dacă numărul mare de partide înscrise pe listele electorale lăsa impresia existenţei multipolarismului. Întreaga retorică electorală a fost construită pe clivajul între putere şi opoziţie: criptocomunism/anticomunism în 1996, guvernare dezastruoasă/„bună guvernare” în 2000, corupţie/anticorupţie în 2004. Practic, de fiecare dată a existat o singură formulă posibilă de constituire a majorităţii.

Este important de previzionat dacă la următoarele alegeri clivajul va fi menţinut sau, dimpotrivă, va fi înlocuit cu un nou cadru de concurenţă între partide. Este important pentru că, în funcţie de această împărţire, vor fi elaborate atât strategiile electorale, cât şi eventualele alianţe preelectorale.

Impresia că polarizarea nu se va repeta a existat după fiecare an electoral. Şi acum există aceeaşi percepţie, şi anume că formaţiunile mari, active pe scena politică, sunt incapabile să creeze singure o forţă dominantă, în măsură să le separe şi să le distanţeze hotărâtor de celelalte. Spre deosebire de 1996 şi 2000, în 2004 partidul care a câştigat alegerile parlamentare a ajuns până la urmă în opoziţie. Scenariul acesta a respectat clivajul, dar a introdus o notă de incertitudine inedită la momentul constituirii majorităţii. Pentru prima dată, un partid (PUR) care a candidat alături de fosta putere a format guvernul cu fosta opoziţie.

Este posibil ca viitoarele alegeri să aibă ca temă centrală guvernarea şi, în acest sens, clivajul între Alianţa D.A. şi PSD s-ar putea adânci din nou. Există suficiente argumente care susţin ineficienţa actualului Executiv şi probabilitatea sancţionării sale la vot. Cu toate acestea, se poate aprecia că, cel puţin pe termen scurt, dacă nu mediu, câştigarea alegerilor de către PSD singur nu este cel mai realist scenariu. Pe de altă parte, conflictele interne şi condiţionările politice actuale, ca şi erodarea inevitabilă la guvernare arată că nici Alianţa sau partidele sale componente nu pot visa, fie separat, fie împreună la perspectiva unui nou mandat

Aşadar, clivajul nu poate fi exclus, dar există câteva variabile importante care ar putea conduce la un alt cadru de concurenţă. Aceste variabile sunt:

1. După alegeri, PSD şi-a pierdut treptat statutul de partid dominant. Afectat atât de criza internă, cât şi de ofensiva luptei împotriva corupţiei, PSD a scăzut în sondaje, aproape de nivelul minim atins în 1997, după pierderea alegerilor şi ruptura ApR.

2. Nealegerea lui Ion Iliescu în fruntea PSD, ca şi eforturile de reformare a partidului sunt de natură să-l deschidă către alianţe cu formaţiuni care, până acum, vedeau ca imposibilă o relaţie cu PSD. Periodic, se aduce în discuţie posibilitatea alcătuirii unei noi majorităţi, fie prin colaborarea dintre PSD şi PNL, fie prin reformarea fostului FSN, cu PD.

3. Deşi situaţiile politice din România sunt de regulă reversibile, se poate vorbi de un eşec al fuziunii între PNL şi PD. Cele două partide vor candida probabil separat. Între cele două formaţiuni s-a creat deja o ruptură care cu greu mai poate fi anulată de eventuale interese politice conjuncturale.

4. Transformarea PD într-un partid prezidenţial dominant este stăvilită de opoziţia PNL, ca şi de incapacitatea dovedită până acum de către democraţi de a absorbi alte partide.

Din cele de mai sus rezultă că, cel mai probabil, la viitoarele alegeri nici un partid nu va reuşi să acumuleze numărul de voturi necesar asigurării majorităţii parlamentare. În aceste condiţii, partidul câştigător va fi obligat să încheie o alianţă postelectorală. Dacă separaţia dintre PNL şi PD este din ce în ce mai clară, clivajul PSD-Alianţă a devenit aproape nemanifest.

Cele trei formaţiuni, aflate într-o concurenţă acerbă, vor fi în consecinţă obligate să gândească nu doar una, ci mai multe posibilităţi de colaborare postelectorală. Acesta este climatul care pare să se impună în rândul celor trei echipe de conducere ale respectivelor partide, stimulat şi de aparenta neimplicare (pentru moment) a principalului reper al scenei politice actuale, preşedintele Traian Băsescu.

Coaliţiile formate din doi termeni majori, sensibil egali, vor fi impuse de realitatea politică şi electorală: PSD, PD şi PNL vor fi suficient de mari pentru ca alierea a două dintre ele să asigure majoritatea pentru formarea guvernului, dar insuficient de puternice pentru a forma guvernul cu un partener minor (UDMR sau PRM).



[1] Adică fără să preia la guvernare o formaţiune importantă.

Persoane de interes:    Ion Iliescu   

Administratorul